Adriana Lucaciu a fost într-o expediție inedită. A aflat poveștile Țării Făgărașului de la localnici pasionați de gastronomie, de istoria și de meșteșugurile zonei.
A căutat alături de ei comorile apelor din Țara Făgărașului, precum puțin cunoscutele scoici de râu. Cu alții s-a aventurat prin păduri în căutarea ciupercilor și a plantelor comestibile bine ascunse. Și, la final, le-a ascultat poveștile.
Așa s-a născut proiectul documentar multimedia „Povestiri din Țara Făgărașului”.
Din 28 octombrie veți descoperi Țara Făgărașului printr-un eseu fotografic. Din 2 noiembrie, veți vedea, asculta și citi trei povestiri-documentar despre partizanii din Munții Făgărașului, despre natura și gastronomia locului, dar și despre meșteșugul iconarilor pe sticlă.
Cam prin dreptul satului Beclean, Oltul pune în scenă un spectacol vizual cu insulițe împădurite, firicele de apă, brațe diagonale mai scurte sau mai lungi - spectacol pe care localnicii îl denumesc simplu “Delta Oltului”. Cel mai fain de admirat e de pe dealurile de lângă Calbor, acolo unde florile sălbatice îți ajung până aproape de genunchi și trilurile păsărilor acompaniază priveliștea.
Tot un rău din Țara Făgărașului, dar mult mai mic decât Oltul, ne-a oferit surpriza gastronomică a călătoriei noastre - cine s-ar fi așteptat că în albia lui nisipoasă, pe la coturi străjuite de stuf, să găsim scoici de apă dulce?!
În mod normal ieși la adunat scoici de rău atunci când debitul apei este mic ca să îți fie ușor să bagi mâna după ele, până la fundul mâlos. Noi am nimerit o zi ploaioasa cu un râu ușor învolburat. În unele locuri ajungeam cu obrajii lipiți de apă că să putem scormoni cu mâna după micile comori delicioase.
Până la urmă am reușit să strângem de-o porție, cât să le învârtă Dana vânjos în tigaia ei, pe un foc de lemne, înecate în vin și sos de roșii, până când aromele s-au întrepătruns și mirosul nu ne-a mai dat voie să stăm la distanță 🙂
Le-am devorat direct cu mâna, din tigaie, cu puțin pătrunjel peste și cu jumătățile de cochilie pe post de lingură pentru sosul aromat.
O nouă zi, o nouă experiență. De data aceasta o drumeție pe dealurile de langa Rucar. Un drum cu pietriș șerpuiește pe coame oferind o panoramă faină cu Oltul și satele din jur.
La umbra unui stejar ne-am deșertat merindele de picnic “insfacate” de la Casa Terra - toate produse locale pregătite de ei cu grijă: brânzeturi maturate, zacuscă de ciuperci GourmeTraditional, ruladă de porc, cârnați, pâine proaspătă și ceapă verde. Totul asezonat cu o priveliște de nu-ți venea a crede.
Îndepărtându-ne încă puțin de Făgăraș, țînând tot malul Oltului, am ajuns și la impresionanta Abație Cisterciană Cârța. Poate pe ea o cunoașteți, dar știți că in apropierea ei, in sat, este un pod mobil peste Olt? Dintr-acela de lemn care se leagănă la fiecare pas și care se joacă cu adrenalina ta până ajungi din nou pe mal. Iar Oltul nu-i un râu tocmai mic.
Dacă tot am prins în Țara Făgărașului și câteva zile ploioase, Dana ne-a invitat la cules de ciuperci. Gălbiori mai exact. Le spune mici giuvaiere și ne povestește că în sezon ar plăti oricât numai să-i aibă în restaurant. Se găsesc greu, își ascund palariutele sub frunze și după ploaie apar în pâlcuri.
A omis să ne spună ora la care e recomandat să pleci la cules de ciuperci: în creierii dimineții. Într-adevăr s-au lăsat greu depistați, însă la final de plimbare extra matinală prin pădure răbdarea ne-a fost răsplătită cu priveliștea asta 🙂
La Șona, soarele a fost mai darnic cu noi. Acolo, există 8 movile învăluite în mister. Nu se știe cu exactitate cum au apărut. Se spune că ar fi fost ridicate de către daci, iar localnicii le numesc “guruieți” - ridicaturi de pământ. Cert e că dacă te încumeți să te cațări pe una dintre ele (care are și scări de pământ bătătorit, numai suflu să ai până sus) vei avea parte de un peisaj spectaculos.
Tot la Șona ne-am plimbat și pe câmpurile din jur, acolo unde Ioana Hașu Georgiev ne-a povestit că “bărbații la un moment dat s-au ascuns după instalarea comunismului, iar femeile rămânând singure cu toată munca legată de gospodărie, care implică și câmpul, s-au văzut neputincioase. Așa că ei veneau din ascunzatorile lor din pădure, de pe după dealuri, se îmbrăcau în haine de femei și se alăturau pentru a le ajută să sape, să continue muncă agricolă.”
Pașii ne-au purtat și-n Șinca Nouă, acolo unde Daniela Ciocănaru ține an de an ateliere de pictat icoane pe sticlă pentru copiii din sat. Ne-am întâlnit cu ea la biserica veche din deal, unde aranjase operele copiilor că să le putem admira în voie, însă înainte de a ajunge noi în Țară Făgărașului avuseseră chiar o expoziție cu icoanele pictate de ei în Cetatea Făgărașului.
N-am plecat înainte de a-i vedea pe cei mici cum lucrează sub privirea atentă și caldă a Danielei, în pronaosul micuței biserici de lemn.
Ultima noastră aventură în Țara Făgărașului a vizat tot papilele gustative. Dana se pregătea să-și facă magia pe un peștișor “de aur”. Însă mai întâi ne-am oprit la cules de flori și plante de câmp. Când ne așteptam mai puțin, ne intidea o frunză sau o petală de floare și ne zicea “Hai, încearc-o! E bună, nu-i așa?”. Și rămâneam surprinși de gusul proaspăt, uneori acrișor, uneori dulceag, al verziturilor primite.
Cu plinul de flori făcut, ne-am găsit un colțișor pe malul Oltului unde Dana a “căptușit” peștișorul cu straturi de lămâie, frunze de ceapă verde și lime, l-a mângâiat cu sare și ulei, după care l-a rumenit bine la foc de lemne.
Acolo, pe pontonul singuratic, cu vântul adiind ușor, învăluiți în mirosul de pește abia scos din tigaie am simțit mai mult ca niciodată că Dana are dreptate când spune “nu cred că există altceva care să pună oamenii atât de bine împreună, dezarmați și cu o imensă bucurie. Oamenii cred că sunt mai buni la masă.”
